Barbu Mateescu: ”Statul pe care îl vrem” (OPINIE)

O mare parte din scandalurile, poveștile de presă și subiectele de amuzament care domină acest început de an sunt provocate de o confuzie în legătură cu ce se dorește de la instituțiile statului. Această confuzie nu este, din câte văd, sesizată de absolut nimeni – angajați ai statului înșiși sau cetățeni. Este invizibilă și secretă. Mai important: va dăinui ani buni de acum înainte. În acest text încerc să detaliez coordonatele ei.

Pe de o parte, existența statului român este un efect al modernizării. Instituții pe care le tratăm drept normale sunt, la scara istoriei, relativ recente. Ceea ce în alte țări europene exista de sute de ani, în România a trebuit înfiripat în timp ce părinții bunicii tale încă trăiau. Statul român nu a fost doar un rezultat al modernizării, ci și un factor modernizator. Alfabetizarea, vaccinarea în masă, familiarizarea populației cu noțiunile legale fundamentale, apărarea teritoriului conform normelor moderne – toate aceste lucruri și multe altele au fost realizate prin stat. Angajatul la stat – de la funcționarul Fiscului până la profesorul universitar – era o elită relativă, mesagerul civilizației într-o Românie rurală, săracă, ne-educată și cu o stare a sănătății deloc roză. În provincii care aveau pe răboj secole de domnire fanariotă, precedate de secole de ardere a holdelor+fugit în munți, statul reprezenta un factor de sincronizare și chiar incubatorul unui salt tehnologic, psihologic și social.

Într-o astfel de paradigmă statul este stăpân și privește societatea de sus în jos. Cine se opune statului e rămas în urmă, ne-educat, pradă întunericului obscur al pre-modernității. A critica statul e imposibil. Implicit, a lucra la stat este cea mai mare chemare și menire pe care poate să o aibă un român. Este, deci, natural să primești în mod oficial recompense consistente pentru o astfel de poziție în societate. (Scriu despre recompense „oficiale”; corupția e bașca). Statul este peste cetățeni, precum cultul religios dintr-o comunitate perfect omogenă spiritual, cadrul meteorologic al fiecărei zile sau moartea.

Ideea că statul este un furnizor de servicii pentru cetățeni aparține unei alte paradigme. Este cea a unei țări profund europene care deține cetățeni coerenți, autonomi, conștienți de drepturile lor, cu un status economic și intelectual care le permite să ceară – pe baza taxelor și impozitelor pe care le plătesc – calitate. Astfel, statul este flexibil și proactiv, capabil să își moduleze normele interne de comportament astfel încât să se potrivească nevoilor celor pe care îi servește. Statul este sub cetățeni, supusul lor în același fel în care cetățenii sunt deserviți de furculițe, brichete și telecomenzi.

În mod real, cele două modele statale nu pot co-exista. Poți să ai cantitate („să ajungem cu această lege/prevedere/măsură până în ultimul cătun!”) sau calitate, dar nu e posibil să aloci resurse în mod hotărâtor ambelor direcții. Poți să ai angajați care se auto-percep drept zei/zbiri sau drept angajați ai cetățenilor cu care intră în contact – dar nu amândouă. Statul verifică cetățenii (prezumați inferiori civilizațional, deci veșnic potențial vinovați de ceva) printr-o birocrație asurzitor de prolixă sau le răspunde în mod eficient și civilizat, văzându-i chiar drept resurse – trebuie însă să alegi.

România, însă, nu poate alege sau nu e conștientă că ar trebui să o facă. Pentru că are nevoie reală de ambele paradigme. Este ținutul unei sărăcii lucii și simultan al unei clase mijlocii în creștere numerică dar mai ales financiară. Este o țară cu mulți IT-iști și cu multe prostituate de centură. Diaspora e asemenea. Exportăm spre Londra șuți și arhitecți, dăm Milano-ului chirurgi și traficanți de carne vie. În granițele aceleiași limbi române, avem o vibrantă economie a video chat-ului dar și una, mai molcomă, a roboticii industriale. Deținem, la câțiva kilometri distanță sau mai puțin, tineri care au văzut Germania în vacanțe de s-au săturat și bătrânei din rural abia alfabetizați. România are Untold dar și Călărași. Are Olt dar și Oradea. În județul Iași, unde sunt acasă sărăcia, disperarea și o demografie medievală (natalitate imensă + decese multe), se află municipiul Iași, într-o evoluție economică și imobiliară fulminantă. România are Europa în sânge, dar are și abjecție în rinichi, penurie în pancreas, alcooluri inimaginabil de tari în ficat. Dacă România are un parfum, este cel al cauciurilor arse în Ilfov, parfum ce se prelinge pe ferestrele blocurilor din capitală, printre procesoare ce sfârâie, pachețele cu droguri sintetice care nu se găsesc încă în Berlin și prezentări scrise în Linux despre tendințe fresh în arta stradală.

Faptul că România este complicată complică invariabil și percepțiile despre stat. Să fie lege, să fie disciplină dar să fie și admirație hlizită pentru Moromete când refuză să-și plătească impozitele. Procedurile par nedrepte când trebuie respectate, dar sunt corecte și modernizatoare când ar trebui să le respecte alții. România arată groază, stupefacție și amuzament când își descoperă comunitățile marginalizate, sărăcia care îndobitocește, tragediile umane provocate de indolență; dar încă nu se specifică dacă vrem o societate echitabilă, fără un cetățean rămas în urmă dar cu o contribuție pe măsură a celor avuți, ori un stat care să lucreze pentru cei care-l susțin financiar, ori un stat atât de mic că este invizibil. Simultan se vrea un stat patriarhal, pregătit să pedepsească cu rigla în mână devierile de la norme, dar și un stat matern-prietenesc, înțelegător, cald, orientat spre nevoile tale. În intervalul dintre două știri TV cu tonalități diferite, audiența vrea ca statul să pedepsească dar și să construiască, să se adapteze la public sau să îl schimbe, să facă de toate dar „să ne mai lase în pace.” De exemplu, poliția e, aproape simultan, văzută ca fiind prea dură și prea blândă. Exasperarea lipsei de reforme este echivalată doar de geamănul său, exasperarea că „iarăși s-au schimbat procedurile”. În mod dezolant pică acest examen partidele politice. Mi se pare extrem de semnificativ, în cuantificarea absenței acestei discuții, că nu avem niciun partid de stânga și că, de asemenea, niciun om cu convingeri ideologice de dreapta în plan economic nu se consideră fericit de cum funcționează statul. De câteva decenii, nimeni nu a mai venit la guvernare știind ce vrea să facă cu statul. De ce? Păi, cadrul constituțional și electoral a creat nori, ceață și noroi. În continuare românii votează președintele țării așteptându-l să facă munca primului ministru. Primari capătă voturi și resurse financiare, dar depind de mult mai puțin votații parlamentari, care în sistemul actual nu trebuie să își apere deciziile în fața cetățenilor ci în fața președintelui de partid, acesta fiind cel care decide dacă vor intra în viitorul Parlament sau nu.

Haos? Da. Iar haosul produce haos. Impactul harababurii este o veșnică vânzoleală excesiv de emoțională. ANAF nu colectează venituri comparabile cu ale instituțiilor similare din Europa… de Est (!) dar este perceput ca fiind nedrept. Spitalele nu sunt destule, nu sunt unde trebuie, nu tratează pacienții corect – critici autentice care însă nasc întrebarea deloc confortabilă apropo de ce trebuie făcut prima dată. Disconfortul este continuu.

Relația dintre stat și cetățeni, nu în sensul abstract ci în cel concret, este principala problemă a României în acest moment. Ca ea să fie rezolvată, ea trebuie enunțată – enunțată corect. Identificarea așteptărilor de la stat ar fi un pas bun. Lucrurile, de la sine, se vor schimba oricum, însă lent. Deciziile de peste cinci ani sau zece – migrez sau rămân? fac un copil sau nu? – au sâmburele în prezent.